Despre adevăr, frumusețe și măiestrie

     De peste o sută de ani, instituțiile destinate să descopere, să garanteze, să sprijine și să promoveze artiștii și lucrările lor care au avut drept sursă valori ca adevărul, frumusețea și măiestria sunt exact acele instituții care au fost "simfonice" cu campaniile de denigrare a acestor valori, de care grabnic s-au dezis, aruncându-le în derizoriu și contribuind indiscutabil la răsturnarea principiilor care au premers formarea și valorizarea artei în decursul a mii de ani. De necontestat astăzi este faptul că majoritatea liceelor și facultăților de artă, a galeriilor și muzeelor care au spații de expunere temporară au devenit adevărate bastioane ale artei abstracte în detrimentul artei realiste care a fost ignorată și continuu defăimată, totul fiind posibil cu ajutorul de netăgăduit al profesorilor din învățământul artistic, al artiștilor contemporani, al curatorilor, galeriștilor și criticilor.

     Cu nonșalanță și superioritate de mucava, cu autoritatea înfiorătoare a semidocților, factorii de decizie din liceele, școlile și facultățile de artă au consimțit că talentul pentru desen, pentru pictură sau sculptură nu mai e de "bon ton". Drept urmare, a fost trecut în plan secund, până la dispariția lui din cerințele care condiționau aspirațiile la statutul de cursant într-una dintre instituțiile de învățământ artistic, liceal ori universitar. Sunt facultăți care au coborât atât de mult ștacheta examenelor de admitere încât doar cel care nu se înscrie la examenul de admitere nu devine student la arte. S-a încurajat neobrăzarea. Astfel au dispărut, rând pe rând, măiestria, frumosul și adevărul, ca valori universale ale artei.

     Până pe la mijlocul secolului al XX-lea, numărul celor care se ocupau cu pictura ori sculptura era foarte mic, iar cei care reușeau, prin talentul lor, să-i impresioneze pe cei din conducerile comunităților se bucurau, mai apoi, de toată considerația întregii cetăți. Talentul și mai ales măiestria erau ingredientele care-i asigurau artistului un loc important pe scara de valori a societății, iar produsul creației era înțeles, admirat și ovaționat de mai toată suflarea omenească. Total pe dos poate fi astăzi descrisă situația artistului, a celui format începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, care, prin voința proprie, a reușit să impresioneze pozând într-un ins greu adaptabil, mult prea dispus ca prin lucrările sale să-și evidențieze cu  nonșalanță paralizantă lipsa de talent, ori, cu predilecție, să scoată în evidență ceea ce este mai abject în societate. Mai ales de când, prin anii ’70, a fost enunțată, preluată și grabnic răspândită ideea că oricine poate fi artist și absolut orice obiect poate căpăta statut de obiect de artă doar dacă “autorul” declară acest lucru.

     Are arta abstractă maeștri? Poate fi considerat Mark Rothko un maestru al dreptunghiurilor colorate? Întrebarea aceasta mi-a amintit de filmul “Art School Confidential”, apărut în 2006 și a cărei acțiune se petrece chiar în vremurile noastre, în care rolul profesorului artist este interpretat magistral de actorul  John Malcowich. Scena pe care o am în vedere este aceea în care profesorul îi răspunde elevului curios, aflat în vizită în casa profesorului, la întrebarea: De cât timp pictați triunghiuri? Acesta îi răspunde: “De multă vreme… De fapt, sunt unul dintre primii…” 

Filmul trebuie văzut și foarte bine analizat pentru că scoate în evidență drama trăită de un student talentat, dornic să învețe, ajuns într-o clasă de “parașutați”, lipsiți de talent dar cu ifose de artiști neînțeleși… Știți acei clovni care pot fi întâlniți prin diverse locuri foarte animate de turiști și care, spre amuzamentul trecătorilor dar mai cu seamă al copiilor, fac tot felul de "păpușele" din baloane colorate? Ei bine, artistul american Jeff Koon a reprodus la scară monumentală o serie de astfel de păpușele, care au fost ulterior "plantate" prin diverse piațete ori esplanade. Datorită acestor isprăvi poate fi el considerat un maestru al secolului al XX-lea? Supradimensionarea acelor "păpușele", care oricum nu sunt rezultatul imaginației sale, este suficientă pentru a fi considerat un artist original?

 Dar Jackson Polock ar putea fi considerat un maestru al scurgerilor de vopsea? Nici vorbă de măiestrie la nici unul dintre aceștia ori la discipolii sau susținătorii lor, care s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie și s-au autointitulat "artiști conceptuali". Talent nu au, dar sunt plini de dorință pentru studiu ca broasca de păr. Însă compensează cu atitudine, au mereu impresia că știu exact ce este bine pentru artă sau cum trebuie ea făcută. Dacă au “concept”, e suficient, altceva nu mai trebuie, de unde rezultă că… au valoare. Stranie logică! E drept, este deja formată ideea că artistul prezentului este un hipersensibil dar mai ales un geniu neînțeles, perpetuu scuzabil pentru atitudinile sale, mai degrabă ilariante decât elevate. 

Paradoxal este faptul că, deși numărul “artiștilor contemporani”, școliți prin instituții galonate de profil, este covârșitor mai mare decât cel atins în toate timpurile, creațiile acestora nu se bucură de prea mare atenție din partea marelui public. Dar nici publicul nu a rămas neschimbat, fiind astăzi unul foarte bine instruit, prin comparație cu cel de acum trei sau patru sute de ani. Dovedește asta numărul absolvenților învățământului liceal, universitar ori post universitar, al celor care au titluri de master și doctor în toate domeniile și specializările existente. Totuși, aceștia nu par a se îngrămădi să ia calea expozițiilor de artă modernă contemporană, cu aceeași apetență precum se întâmplă în cazul sălilor de concerte, de teatru, balet sau cinema. De ce oare? De ce acest public preferă să se alcătuiască în perpetue furnicare numai în muzeele ori galeriile unde este prezentă arta reprezentațională, acea artă clasică ori generic numită realistă? Orice om cu o minimă educație, în spiritul bunului simț, înțelege repede importanța măiestriei și face instantaneu aprecierile de valoare pe criterii care se află adânc gravate în sufletul său și care se numesc Frumusețe și Adevăr. 

     Am auzit de foarte multe ori afirmații de tipul: “arta a evoluat”, “gustul publicului s-a schimbat”, “arta clasică nu mai e de bon ton, trendy sau cool”, “acum avem aparate de fotografiat și nu mai e nevoie să știi să desenezi ori să pictezi realist, dacă vrei să imortalizezi un portret sau un peisaj”, “ideea contează, nu și realizarea tehnică” și multe altele asemănătoare. Oare chiar acesta este adevărul în ceea ce înseamnă valoarea unui produs artistic ? Este drept că arta a evoluat, dar liniar până în cel de al treilea deceniu al secolului al XX-lea, perioadă în care învățăturile trecutului erau considerate baza obligatorie a formării și nașterii viitoarelor creații artistice. Dar, revoluțiile social-culturale din prima jumătate a secolului al XX-lea, au stopat firescul evoluției, divizând-o, fragmentându-i elanul și deturnându-i menirea. Dacă timp de mii de ani menirea artei a fost aceea de a oferi plăcere estetică, bucurie ochilor, minții și sufletului, a ajuns astăzi să intrige și să instige, ridică semne de întrebare, oferă un mănunchi contradictoriu de sensuri și semnificații, ambiguizează halucinant mizând pe ignoranța și fățărnicia snobilor. Dar, oare, gustul publicului chiar s-a schimbat? Îndrăznesc să spun răspicat că este o falsă părere. Nu s-a schimbat! Cum se explică faptul că sălile de concerte sunt arhipline acolo unde se produc mari orchestre, ori unde pot fi ascultați interpreți și interprete de mare calibru ai Operei și Operetei? Mi s-ar putea spune că sunt doar reinterpretări ale partiturilor și scrierilor vechi… Nu e chiar așa și spre o bună informare îi invit pe sceptici să asculte creațiile compozitorilor Eugen Doga și Vladimir Cosma, apreciați și recunoscuți pe plan mondial. Cum se explică faptul că sălile teatrelor sunt arhipline acolo unde sunt puse în scenă piese consacrate ale artei scenice, piese scrise în perioade de dinainte de apariția conceptului de artă modernă? Dar cum se explică succesul colosal al unor filme produse în baza unor scenarii al căror izvor de inspirație se regăsește în poveștile scriitorilor din secolul al XVIII-lea? Oare cât de mare poate fi ipocrizia celor care doresc, cu tot dinadinsul, să arunce la gunoi creațiile contemporane care au ca izvor de inspirație arta produsă în timpul marilor curente artistice precum Renașterea, Barocul sau Impresionismul, dar admit că ascultă cu plăcere piesele unor compozitori contemporani ale căror compuneri sunt efectiv făcute în cheia clasică a curentelor enumerate mai sus, ori citesc încă cu interes cărți de aventuri scrise pe o structură deja consacrată de autori precum Mark Twain, Charles Dickens, Victor Hugo ori Honoré du Balzac? Iată că muzicienii, balerinii, actorii și scriitorii, în ciuda tulburărilor de direcție prin care au trecut și ei, au fost un pic mai înțelepți decât confrații lor “plasticieni” pentru că au făcut în așa fel încât să nu se piardă nimic din ceea ce s-a câștigat în trecut. Muzica clasică este considerată o regină a muzicilor și se predă cu rigoare în conservatoarele lumii, înlesnind astfel apariția noilor promoții de compozitori ale căror minunate lucrări sunt de factură clasică, teatrul clasic este predat cu pioșenie pe oricare dintre scenele institutelor de teatru și astfel apar actori de o certă valoare profesională, baletul clasic și-a câștigat titlul de noblețe și recunoașterea tuturor celor care aspiră fie și la simplul statut de dansator al unuia dintre toate celelalte stiluri ulterior apărute. "Plasticienii" secolului XX au considerat că trebuie să se desprindă de trecut, de arta clasică și de toate acele acumulări de mii de ani, concretizate în metodele de predare academică a A.B.C-ului indispensabil odinioară oricărui aspirant la statutul de artist și să le înlocuiască cu un foarte mare nimic care, culmea, mai trebuie și stilizat... Convingerea că amendarea metodei academice, până la dispariția ei, va asigura libertatea de exprimare față de "încorsetările" canoanelor și va da frâu liber imaginației s-a dovedit a fi mai mult decât păgubitoare. Odată cu dispariția fizică a acelor artiști care cunoscuseră metodele de studiu academic, experiența artistică și didactică a acestora nu a putut fi înlocuită și astfel impostura și-a făcut loc, și-a construit și ambalat o imagine, și-a atras adepți și, ulterior, a căpătat aura unei învingătoare în lupta cu jalonările impuse de atributele unei abordări învechite. Chiar este suficientă doar achiziționarea materialelor de lucru specifice picturii pentru a căpăta statutul de pictor? Este oare îndestulătoare doar parcurgerea vizuală a unui album de artă, cu reproduceri ale unei mari personalități a sculpturii din perioada Barocă, pentru a ne declara cunoscători ai tehnicii respectivului autor? Trebuie spus că, din infatuarea unei mari majorități a celor care alcătuiesc comunitățile de artiști, s-a ajuns în hilara situație în care avem astăzi "artiști" fără public și "lucrări de artă" fără admiratori. Totul s-a produs într-un ritm destul de alert dacă ne gândim că timp de mii de ani preocuparea esențială a artistului a fost aceea de a scoate la lumină valențele frumuseții, sub toate aspectele ei, iar artiștii secolului trecut, în mai puțin de cincizeci de ani, au dat uitării frumusețea și, fiind acaparați de mirajul originalității, au transformat urâțenia într-un cult. Această obsesie a dus într-un final la apariția unor noi justificări elitiste, oferite cu generozitate candidă oricărei năstrușnicii venite din partea artiștilor.

     Mercantilismul, superficialitatea, impostura, tupeul și bășcălia sunt astăzi “ingredientele” care dictează, care dau măsura valorii în arta oficială, numită generic “modernă”. Totul sub ideea libertății de exprimare, a eliberării de “încorsetările” trecutului moralizator, mult prea incomod. În spiritul aceleiași libertăți exprimate de adepții modernismului și postmodernismului, e timpul să spunem Stop și să repunem în drepturi adevărul, talentul, frumusețea și măiestria. E momentul unei noi cotituri, momentul reîntoarcerii la matcă, de reînnodare a firului rupt, iar Societatea Artiștilor Figurativi din România poate contribui, acesta fiindu-i obiectivul fundamental. 

     Din 2006 am început să privesc cu admirație imaginile în care apăreau lucrări de sculptură ori pictură realistă, realizate magistral de artiști străini contemporani. Priveam cu interes paginile de Internet ale unor organizații artistice în care erau publicate fotografiile diverselor evenimente pe care acestea le organizau prin galerii ori muzee celebre. Vedeam lunar cum se dezvoltă aceste organizații, cum  au închegat legături cu Atelierele-școală ale unor artiști recunoscuți și apreciați pe mai multe meridiane. Prin intermediul paginilor de internet ale acestor organizații am aflat de existența unor Academii de Artă reînființate la începutul anilor '90 în Florența și că, ulterior, au fost înființate și alte școli, prin diverse orașe europene, care se preocupă de refacerea învățământului academic, desființat din nefericire în secolul trecut. Dorința de a revaloriza frumosul în desen, pictură și sculptură este una legitimă și ține de capacitatea și voința artiștilor de a reactiva măiestria și de a o repune în locul câștigat în decursul a mii de ani. Măiestria este obligatoriu alcătuită din melanjul dintre talent, cultură, simț estetic și meșteșug. Perseverența și truda alcătuiesc forja care contribuie fundamental la formarea măiestriei. Animat fiind de aceste convingeri, văzând evoluțiile concrete ale unor artiști și organizații din lumea occidentală, mi-am dorit să avem și noi, în România, o astfel de mișcare. Primele discuții despre formarea unui posibil curent artistic, cu dorința fundamentală de reactivare a artei realiste în rândul colegilor de breaslă și al publicului privitor, le-am avut în 2008 cu pictorul Raul POPA, care-mi este prieten din copilărie și împreună am însăilat multe vise care-și așteaptă împlinirea, apoi am discutat cu pictorul Gheorghe MIRON, pe care îl consider mai întâi un foarte bun prieten și apoi coleg la instituția la care ne străduim să alcătuim proiecte frumoase. Ani de zile am avut discuții încrucișate cu aceștia și de fiecare dată rezumam că suntem încă un număr mult prea mic pentru a putea cuteza la punerea în practică a unui plan atât de frumos. Printr-o schimbare benefică a manierei de lucru, generată indiscutabil de maturitatea artistică, un alt prieten, gălățean prin adopție, pastelistul Cornel CORCĂCEL, m-a determinat să-i povestesc despre dorința mea de a atrage din nou atenția asupra artei reprezentaționale, generic numită REALISTĂ, dar, care trebuie făcută la cel mai înalt nivel cu putință. Astfel, împreună cu Raul POPA și Cornel CORCĂCEL, prin puterea exemplului personal, am ajuns ca în ultimii ani să putem cataliza și să atragem în construcția temerarului proiect pe alți artiști contemporani care activează în țară dar și în străinătate. 

     Trăim vremurile în care decizia alegerii unei maniere de lucru ar trebui să poată fi luată având la bază criterii care țin exclusiv de dorința artistului, care-și poate lua libertatea de a fi anacronic sau atemporal. 

Articol scris în data 26 decembrie 2016, publicat prima dată în nr. 1/2017 al revistei online FAMOST și reactualizat într-o formă restrânsă azi 2 aprilie 2017.